Şi te-aş fi iubit...

Mi-e frig... Şi te-aş fi iubit... Numai că prea multe am uitat de când nu am mai văzut în ochii tăi doar ochii mei. Numai că prea mult timp a trecut de când am strâns in palme mâna ta.
Te-aş fi iertat. Numai că nimic nu se pierde mai uşor decât încrederea, si nimic nu vine mai uşor ca nepăsarea.
Mă uit la tine si nu eşti tu. Te-ai pierdut de mine si de noi de prea multa vreme. Mă uit la tine si tot ce vad sunt doua mâini, doi ochi negri, si buzele tale, străine, reci si fara sens. Iţi vad lacrimile si singurul lucru care mă doare e ca nu sunt pentru mine. Nu, nu sunt; acum văd.
Dar poate ca e mai bine sa fie ale tale. Te-ai stins încet la pieptul meu. Te-am tinut in braţe pana când ai vrut sa pleci. Si te-am lăsat. Te-ai dus si nu ai mai ştiut sa te întorci, deşi o vreme am tinut mâinile întinse. Nu vreau să cred, dar poate că nu ai vrut.
Ţin minte cum mă uitam in ochii tai, cate îmi promiteai si cum stiam ca nu ai cum sa ştii ce spui, ca eşti doar un copil care nu ştie sa promită ci doar să ceara. Dar m-ai uitat.
Si acum ce mai poţi sa spui? Ca nu ştiai ce faci, că nu ştiai ce spui. Credeai ca totul e un joc, şi că n-o să creştem mari niciodată.
Si te-as fi iubit...
Nu, nu spune ca tu chiar m-ai iubit. Nu ştii ce e aia, ştii doar ce înseamnă sa vrei sa iubeşti. E vina mea. Te-am tinut langa mine când ştiam că vrei sa pleci, când stiam ca nu eşti tu cel care are să-mi schimbe universul.
Îmi amintesc de prima zi când pe buzele tale râdea altcineva. Îmi rânjea zâmbetul ei, si parca in fiecare cuta ii vedea cum se înfig colţii ei. Nu ştiai nici măcar cat de uşor ochii tai pot sa privească dincolo de mine, cum îndoiala isi făcea loc in ei.
Stiu ca plângi. Stiu ca acum crezi cu adevărat ca mă iubeşti. Ştiu că ţi-e dor de mine. Ştiu că mă vezi în fiecare răsărit de soare, în fiecare rânjet de stea. Ţi-ai fi dorit să schimbi lumea, să schimbi cursul vieţii. Dar nu azi. Ţi-ai fi dorit să nu fi plecat niciodată. Ţi-a plăcut să mă ştii mereu acolo, mereu a ta. Doar pentru tine. Şi ştii că aşa am fost. Nu aveam nevoie de cuvinte, nu aveam nevoie de priviri, nu aveam nevoie de şoapte, nu aveam nevoie de jurăminte... nu aveam nevoie de nimic; ci doar de tine. Şi de timp. Şi-atât de mult te-am aşteptat...
Am avut atât de multe vise... Am zburat de-atâtea ori până la tine... Ţi-am dat de atâtea ori mâna mea să mă poţi prinde şi să zburăm împreună. „Unde?” Aveai nevoie de certitudini... Ţi-a fost greu să te dezlipeşti de lumea asta plină de praf... Acum visează tu.
As vrea sa pot pleca de langa tine fara sa îmi las aici in fata ta jumătate din cea care sunt. Ştii: rămâne al tău. Mereu a fost, doar ca nu ai ştiut ce ţii in palme. Şi cat de mirat te uitai in ochii mei!? Şi cât de repede ai prins visul meu în privirea ta. Nu, nu iţi cere iertare. Nu am ce sa iert, nu e nimic meschin in vina ta. Însă acum, acum e mult prea târziu. Suntem doi, doi străini care îşi despart drumul. Aş fi putut să te iubesc. Şi mi-e atat de greu sa nu te strivesc la pieptul meu. Să simt durerea strânsa în braţe. Plouă iar. E ca atunci. Numai că acum plouă pentru tine.
Degeaba îmi cauţi ochii cu disperare. La tine mă uit şi nici măcar nu îi mai vezi. Ai ştiut de la început ca doar pentru tine străluceau şi tu singur le-ai stins lumina. Iar pe buzele mele nu mai simţi decât nisipul. Marea de mult s-a stins. Te-aş fi putut iubi.
Doar sa mă fi iubit şi tu.